Literatură

                            Tania Nicolescu

  

 

  FLASH

       Grăbind paşii, ajunse în faţa ghişeului de bilete. Ceru bilet la primul tren care mergea spre Sibiu şi-i întinse casierei odată cu banii şi cuponul de pensie. Aceasta îl privi şi râzând, spuse în timp ce-i întindea biletul: ”a, ca de obicei…” şi răspunzând mirării din privirile Irinei, adăugă: “ nu l-aţi completat”. Aceasta nu mai întrebă ce anume mai trebuia completat şi luându-l cu grabă, se îndreptă spre peronul la care deja trăgea trenul ce avea în componenţa sa, doar trei vagoane.

Îşi găsi locul şi se aşeză urmărind din priviri agitaţia creată de pasagerii care încă se mai aflau în explorare, ţinând în mână ca pe o hartă indescifrabilă, biletele. Printre aceşti nedumeriţi, se strecurau pe rând tot felul de vânzători ambulanţi ce-şi îmbiau insistent potenţialii clienţi să le cumpere marfa. “Lumeaaa”, “Femeiaaa”, “Tabuu”, “Reeebus”, încercau în zadar vocile lor să-i ispitească. Slăbuţi, tuciurii…Abia dispărea din raza vizuală unul, strecurându-se abil printre bagaje şi călători, că şi apărea altul fluturând agasant prin faţa ochilor tuturor alte reviste, sau oferta de cola, ciocolată, bere rece, apă. Şchiopătând şi ridicând din timp în timp cracul pantalonului soios, ca să arate oamenilor urmele unei operaţii presupuse recente, un bărbat trecut de cincizeci de ani înainta pe culoarul îngust cerând ajutor, pentru că, spunea el, tocmai ieşise din spital. Fără izbândă însă. Din spatele lui, o voce atenţiona călătorii că are “Platon”, “Kant” chiar şi pe “Paler” şi imediat, mâna sa se întindea, arătând celor curioşi câteva cărţi şi îndemnându-i să le cumpere.

Şi din urma lui, în acest neîncetat du-te – vino, o altă apariţie capta atenţia călătorilor. Târându-se pe podeaua vagonului – oare cum urcase, mai apucă să se întrebe Irina - un cerşetor se oprea lângă fiecare scaun şi în numele divinităţii cerea insistent să fie ajutat ca să-şi cumpere “o pâinică”. “Eu nu mă prefac” - adăuga el vârându-şi insistent piciorul schilod, sub ochii celor ce încercau să îl evite. Însă privirile călătorilor continuau să îl ocolească şi rareori cineva se mai îndura să-i dea vreun bănuţ. Probabil pentru că, prea puţini mai erau aceia care încă nu aflaseră de la emisiunile tv, că cerşetoria era o afacere, care condusă cu pricepere aducea beneficii deloc de neglijat.

Pe măsuţa din faţa scaunului său, o mână apărută din senin, întinsese cu îndemânare câteva obiecte. Neavând altceva de făcut, se apucă să le inspecteze; erau pixuri, papiote colorate, brelocuri cu ursuleţi, plasturi şi un carneţel mic cu pix. Irinei îi păru că tocmai acel carneţel era ceea ce-i lipsea atunci, aşa că se hotărî să şi-l cumpere. I-l arătă băiatului care reapăruse ca prin farmec în preajma sa şi-i întinse banii. Privind apoi în jur, îşi spuse că în tren par să fie mai mulţi vânzători decât călători. Nu-şi mai amintea să fi văzut atâţia într-un singur vagon şi într-un interval de timp atât de scurt; doar călătorea destul de des. Tocmai pe când se gândea că iureşul acela de călători şi vânzători ambulanţi se potoleşte, văzu înaintând plin de importanţă pe culoar, un tinerel tuciuriu îmbrăcat curat, cu cravată la cămaşă şi care purta ridicată deasupra capului o valiză, urmat, după cum îşi dăduse repede seama, de proprietarul acesteia. După ce duse valiza până la un scaun încă neocupat, o aşeză pe locul bagajelor şi - aproape că se lipise de buzunarul proprietarului -  aşteptă până când acesta îi dădu suma ce păru că îl mulţumeşte.

Însă nici nu apucase să iasă din vagon, că privirea sa ageră deja detectase un alt tânăr ce apăruse cu valiza lui în uşă. I-o confiscă imediat şi ridicând-o deasupra capului ca pe un trofeu, înaintă pe culoar întrebând cu voce tare:”27?” “Ştie cineva unde este 27?”. Deja depăşise locul indicat de bilet, după cum îi atrăsese atenţia chiar posesorul valizei captive, aşa că după încă vreo câţiva paşi făcuţi din inerţie, se întoarse fără grabă către locul cu numărul 27. Din nou aproape lipit de proprietarul valizei, insistă să primească două bancnote în loc de una, însă fiind refuzat, şi-o strecură cu iuţeală pe cea căpătată în buzunar şi se îndreptă cu aplomb către uşa vagonului în căutarea următoarei victime. În sfârşit, trenul se puse în mişcare şi cei ce până atunci invadaseră trenul, se făcură nevăzuţi.

Iar călătorii, deja mai relaxaţi începură rând pe rând să îşi scoată telefoanele mobile din buzunare pentru a încropi discuţii, ce păreau că n-ar mai putea suporta vreo amânare. Alţii îşi scoteau laptopurile de prin genţi, sau desfăceau foşnitoarele pungi de snacsuri, ori ambalajele de ciocolată. Irinei îi atrase imediat atenţia o tânără dolofană, cu o expresie de copil îmbufnat, care se grăbise să îşi schimbe locul, aşezându-se cu faţa spre direcţia de mers a trenului, de îndată ce acesta se pusese în mişcare. Cu o mână îşi trăgea rucsacul spre ea, pentru a-i fi mai uşor să scotocească după ceva într-unul dintre buzunarele  acestuia, iar cu cealaltă, ţinea captive telefonul, vorbind cu cineva, căruia îi explica cum nu-i place ei să meargă cu spatele în direcţia de mers a trenului, chiar dacă este vorba de o distanţă scurtă. Şi în timp ce cu mâna liberă scosese din rucsac un alt telefon şi căuta pe el un număr pe care îl apelă cu un beep, de pe cel deja activat, continua să dea instrucţiuni cuiva care se vădea a fi soţul ei. Cu un debit verbal de invidiat, îi dădea acestuia indicaţii ce păreau să nu aibă drept la replică; cu care dintre maşini să vină să o ia de la gară, ce să caute în agenda pe care o lăsase în maşină – putea să se uite fără grijă în ea, că nu era acolo niciun secret…ce să caute în portbagaj…În sfârşit, îl pupa dulce; începuse să sune celălalt număr, pe care tocmai îl apelase. Şi după cum se părea, vorbea cu tatăl ei. Cu voia şi mai ales fără voia lor, cei din jur ascultau convorbirea, purtată pe o tonalitate stridentă. Aşadar, tatăl trebuia neapărat să se întâlnească şi cu lichidatorul, dar să nu-şi facă nicio grijă, rezolvase ea ceea ce se cerea…ce, credeau ăia că o să înghită ea poveştile alea “de tot c…ul”…să nu cumva să uite să descarce declaraţiile acelea ca să le completeze, că era termen limită…şi da, să le şi depună. Între timp, celălalt telefon începuse să zbârnâie şi cu rapiditatea unei manguste, îl duse la ureche, grăbindu-se să povestească apelantului cum avea ea de gând să organizeze ieşirea pe traseul acela care ducea spre lacul …cum naiba se mai chema că uitase, dar negreşit “se merita” să meargă acolo, pentru că nu era totuşi un traseu dificil.

Între timp, sonorul telefonului celeilalte tinere aşezate în apropiere, se făcuse auzit, acoperind cu melodia sa - din filmul Star Trek - discuţia. Deşi replicile se întretăiau, niciuna dintre tinere nu părea să fie deranjată de aceasta. Aşa cum se aplecaseră asupra telefoanelor, păreau nişte cloşti grijulii înfoiate pe deasupra puilor lor şi pentru care nimic altceva nu mai conta. Totuşi, cea de-a doua fată părea să fie mai concisă şi în scurt timp, închise telefonul.

Între timp, tânăra dolofană, încheind din nou cu un “pupic dulce” conversaţia, închise telefonul şi se întinse să scoată din rucsac un laptop, pe care se grăbi să îl deschidă, aşa cum şi cealaltă făcuse deja de mai multă vreme. După câteva clickuri rapide, interesul păru că i se volatilizează, sau că este derutată de ceva. Apoi întinse iarăşi mâna spre telefon şi îşi reapelă – după toate aparenţele - tatăl. ”Spune-mi repede, ce parolă ai?”…”cum, care parolă?” - se revoltă glasul ei – “parola de la pagina de facebook…”, “cum nu înţelegi, ce nu înţelegi?”…”dă-mi odată parola şi nu mă mai face să mă enervez, că sunt în tren” – glasul ei căpătase accente ameninţătoare – “ Cum??? Ce te tot faci că nu înţelegi??? Că doar până acum câteva zile puteam să intru pe pagina ta, dar de ieri de ora 16 ai schimbat parola şi nu mai pot să intru, tocmai acum când am timp şi vreau să ţi-o şterg”…”Nu, nu mi-o dai mai târziu, că mai târziu o să fac altceva. Băăăi taatăă, tu nu înţelegi să-mi dai acum, parola?!? Nu vezi că ai ajuns să stai pe facebook mai mult decât mine şi Bogdan la un loc? Ajunge! Eu ţi-am făcut pagina, eu ţi-o şterg!“. Vocea i se ridicase, devenind poruncitoare. Aproape că ţipa, fără să-i pese de cei jur: “ Tatăăă! Tată!! N-auzi, dă-mi parola! Pa-ro-la!!”. Reluă cu furie crescândă: “Hai odată, dă-mi parola, ce faci fiţe de tot c…ul!”…”Nu înţelegi odată să-mi dai parola?  Băăăi taatăă, tu, chiar vrei să mă enervezi?!?! Nu ţi-am spus că sunt în tren? - aproape că zbieră vocea ei şi Irina începuse să se simtă îngrijorată, neştiind ce-ar mai putea urma. Însă tensiunea din atmosferă scăzu brusc şi o auzi spunând: “…Bine…ia mai spune odată…007…amr….şi iar 007?...şi amr din nou??...bine, bine…hai, pa!”. Închise calmă telefonul ca şi cum momentele anterioare nici n-ar fi existat vreodată, concentrându-se asupra laptopului şi degetele sale începură să tasteze grăbite ceva. După câteva minute se opri şi reintroduse laptopul în rucsac, tocmai la timp pentru a răspunde la noul apel al tatălui.” Ei, cum nu ştii…mai eşti încă în faţa calculatorului?… ai şi e-mailul deschis?... dă pagina până jos… dă pe downloads.. să îl salvezi pe desktop, e mai bine aşa… bine, pa!”. Apoi butonă din nou telefonul, vorbind cu o altă persoană despre apropiata aniversare ai celor treizeci de ani de căsnicie ai tatălui său, o aniversare pe care acesta se hotărâse să o serbeze făcându-i mamei o surpriză; “un tort, ceva flori… da, nu trebuie să fie un tort mare… ceva, de un kilogram… ei da, şi ea este aşa de cărpănoasă… că nu sărăcea dacă îi chema atunci şi pe ei şi le dădea câte o prăjitură…”.

Torentul de vorbe începuse să o ameţească pe Irina. De undeva, din spate, o altă voce, după ce adusese ca argument numărul impresionant de pastile pe care le înghiţea zilnic, începuse să dea sfaturi cu privire la regimul alimentar şi stilul de viaţă, sfaturi care ar fi trebuit – dacă ar fi fost urmate – să aducă probabil ascultătorilor, tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte.

Din fericire, prin ferestrele compartimentului începuse să se zărească în depărtare oraşul şi mulţi călători începuseră să se pregătească strângând bagajele. Răspunsurile la apelurile telefonice deveniseră lapidare, pe culoar începuse să se formeze inevitabila coadă. Prin ferestrele vagonului se profilau pe fugă zidurile înnegrite şi coşcovite ale unei foste fabrici. Privirile oamenilor lunecau peste ele la fel ca peste piciorul cerşetorului. “Oare câte, din tot ce a fost, mai funcţionează?” – se surprinse Irina întrebându-se. Dar şuieratul locomotivei, care vestea apropierea de staţie, îi acoperi cu sonoritatea sa, gândul.

Zgomot metalic de roţi pe şine, imagini fugare; din nou retina era rănită de deznădejdea pe care o degajau alte ziduri şi ferestre cu geamurile sparte, ce se încăpăţânau să rămână încă în picioare, în acel imens ocean verde al primăverii pe sfârşite. Şi stridenţa contrastului, îi dădea impresia unei reîntoarceri în timp, ca pentru a fi martora fără de voie a unui cataclism insidios, propagat pe neştiute, dar ale cărui urmări de netăgăduit se aflau chiar în faţa ochilor săi. Zidurile acelea afumate de vreme – oare cu adevărat, trecuse atât de mult timp? – îi reamintiră Irinei nişte imagini văzute într-un documentar; cum se afuma un roi de albine într-o pădure tropicală, pentru a i se putea lua mai uşor mierea.  Ce zumzet, ce zbor dezorientat urma; parcă înnebuneau albinele…

Între timp, trenul încetinise şi în scurt timp se opri la peron. Valul gălăgios de călători adunat deja pe culoar se rupse în două, scurgându-se spre ieşiri. Curând, peste vagonul pe jumătate golit, se aşternu liniştea. Îşi privi ceasul. Mai avea puţin până la destinaţie.

DILEMA

Clipele, aerul căpătaseră consistenţa melasei şi vara îşi târa alene trupul de iguană pe străzile oraşului, etalându-şi splendidele culori, sub privirile indiferente ale trecătorilor toropiţi de căldură. Sclipirea de şiş a luminii dezghioca totul, până la ultima fibră, până la albul osului, nelăsând pe nicăieri vreo umbră de îndoială. Pe terasele înşirate ca mărgelele pe aţă de-a lungul fiecărei străzi, locurile de la mesele aşezate sub umbrarele dinspre care răsuna muzică, erau înţesate de figuri ce păreau a fi aduse din muzeul figurilor de ceară. Răsturnaţi pe spate sau sprijiniţi pe coate, ca şi cum coloana lor vertebrală ar fi riscat în orice clipă să se frângă fără de sprijin, cu privirile aţintite pe paharele din faţă sau fixate pe smartpfone-uri, îşi mai ridicau din când în când molatec pleoapele, aruncând câte o privire absentă trecătorilor. Păreau a fi rămas încremeniţi în aşteptarea unui eveniment ce uită să se mai întâmple. Înfruntând zăduful zilei, pe trotuare continua să se scurgă şuvoiul de oameni. Cu multe spinări încovoiate, mulţi paşi şovăielnici şi călcături legănate, greoaie.

Cu toate acestea, nimeni nu părea să fi observat ce se întâmpla în jur. Şi cum ar fi putut observa ceva, când plămânii tuturor se opinteau în încercarea de a absorbi puţinul oxigen din atmosfera rarefiată, iar trupurile moleşite păreau a-şi fi dorit să se prelingă, pentru a se putea strecura sub fărâma unei umbre.

La început, au fost doar câteva informaţii răzleţe, care s-au pierdut nebăgate în seamă de nimeni, în noianul ştirilor fierbinţi; se închideau rând pe rând cabinetele stomatologice. Singură în apartamentul în care lumina lăsase locul întunericului ce adusese cu sine şi o boare de răcoare, Letiţia moţăia pe canapea, cu o compresă udă peste tâmplele ce încă-i zvâcneau dureros, încercând să se relaxeze după o zi trepidantă, la limanul căreia reuşise în sfârşit, să ajungă.

Sonorul televizorului era dat la minim şi totuşi informaţia, prin ineditul său, îi atrăsese atenţia.” Ia te uită... mormăi ea pentru sine, surprinsă:  “aş fi înţeles dacă ar fi fost vorba de farmacii sau bănci, că prea s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie, şi-apoi câţi şi cine să se mai împrumute, sau câte hapuri de tot felul să mai înghiţi, doar pentru a putea să supravieţui în ziua de azi? Dar chiar cabinetele stomatologice... Oare de ce se închid?” – se întrebă ea şi în timp ce încerca să găsească o explicaţie fenomenului, urma unui zâmbet îi încolţi în colţul gurii. “Te pomeneşti că stomatologii ăştia care îţi dau impresia că sunt prinşi într-o buclă atemporală şi nu înţeleg deloc cât de mari şi cât de greu de plătit sunt pentru cei mai mulţi preţurile pe care le practică ei, au fost până la urmă constrânşi de criză să vină şi cu picioarele pe pământ şi în timpul prezent, însă nemulţumiţi fiind de constatarea că nu mai curge şi neacceptând în ruptul capului să lucreze doar pentru ceea ce pică, s-or fi decis şi ei să plece. Precum căpşunarii”. Rămase un timp pe gânduri, încercând să-şi imagineze cam ce va putea vedea în scurt timp în jurul său, după ce vor pleca stomatologii, când şi aşa, în ultimii ani putuse observa din ce în ce mai des, gurile tot mai ştirbe.

“Hmm, ciclică mai este şi istoria asta... Probabil că la fel ca-n vremurile străvechi, oamenii se vor descurca şi fără stomatolog, mulţumindu-se cumva, doar să-şi extragă ceea ce-i deranjează prea tare... sau poate că se vor adapta vremurilor şi ajungând la concluzia că este mai ieftin să previi decât să tratezi, vor începe să folosească mai des pasta şi periuţa de dinţi şi astfel nu vom mai fi - aşa cum anunţă mereu la ştiri - în topul ţărilor cu consum minim de produse de igienă orală. Mai ştii?” – se întrebă ea în timp ce somnul începuse să-i dea târcoale. Dar... dacă? Ipoteza apărută pe neaşteptate asemeni unui far străpungând bezna nopţii, o luase prin surprindere. Da’ tocmai pentru că omul este o fiinţă adaptabilă, aşa cum în funcţie de nevoile sale şi-a dezvoltat la mână un deget opozabil pentru a putea apuca mai bine, ar putea - pentru a muşca mai cu nădejde, aşa cum vremurile par să o ceară cu insistenţă – să-şi dezvolte canini ca de lup...

Şi cât de benefic ar putea fi până la urmă, impactul acestei adaptări, asupra vieţii sociale. Să vezi atunci cum s-ar mai strecura unii pe lângă alţii cu gesturi delicate, ca şi cum ar executa un menuet, pentru că o apropiere mai vijelioasă, s-ar putea asemăna cu încălcarea brutală a teritoriului personal şi ar declanşa automat, dezvelirea caninilor. Mari, tăioşi, sclipitori! Nici nu s-ar mai ajunge la tonurile acute ale certurilor aprige, ce zgârie timpanele vecinilor; un mârâit în surdină ar fi semnalul mai mult decât suficient, pentru a opri la timp orice acţiune neinspirată, care aidoma unei buturugi mici este totdeauna numai bună spre a răsturna, nu doar carul cel mare... Privind în jur, nu e deloc greu de observat cum scânteia zâzaniei se aprinde cu uşurinţă din nimic şi apoi arde totul în vâlvătăi. Atâtea şi atâtea vorbe aprinse ca iasca care zboară pretutindeni, în pieţe, tramvaie, ziare, emisiuni şi luând locul argumentelor, ard, pârjolesc, mutilează, produc atâtea conflicte care escaladează până la războaie...

Se pare că graiul articulat, vorbele, în loc să-l ajute pe om, au devenit călcâiul vulnerabil, slăbiciunea lui. Şi ce spectacol babuinic mai este slăbiciunea omului! Pe când lupul... ehei, lupul, da, are demnitate Dar de unde-i vine oare omului această slăbiciune? Gândurile Letiţiei derulau cu repeziciune imaginile zilelor trecute, până când stop-cadrul se fixă pe imaginea spinărilor de ceară, observate până atunci de atâtea ori, dar căreia nu-i acordase vreodată semnificaţie. Cum de nu realizase oare că omul se transformă, se metamorfozează treptat, când văzuse cum în jur tot mai mulţi păreau să fie cei ce nu mai puteau conta prea mult pe suportul propriei coloane vertebrale sau pe picioare şi se deplasau din ce în ce mai dificil? Ba, chiar undeva, văzuse o ştire că o familie întreagă, nu se mai putea deplasa deloc în poziţie verticală. Să fi fost oare, primele semne ale unei regresii treptate?

Îi trecură prin minte cu repeziciune câteva din cauzele posibile ale transformării ireversibile, ştiind că funcţia creează organul şi că ceea ce este nefolosit se atrofiază, sau că folosit inadecvat sau în exces se transformă, dar gândul la urmările imediate ale metamorfozei o făcu să renunţe la a mai explora cauzele. Ideea că probabil pentru a compensa cumva slăbiciunea apărută – spinarea ceroasă – ar putea avea ca urmare dezvoltarea altui organ, o acapară. Şi ce anume i-ar putea oferi oare sprijin celui cu spinare ceroasă, dacă nu cumva tot... tot...

Aproape adormită, făcu un efort şi imaginea unei morse înfigându-şi colţii în sol pentru a se putea sprijini mai bine în încercarea sa de a se căţăra, târându-şi undeva mai sus, trupul greoi, i se agăţă de retină. Aşadar tot ei, dinţii, erau salvarea. Poate că nu era deloc întâmplătoare închiderea cabinetelor stomatologice şi fenomenul chiar se petrecea, aşa, în plină zi, pe nevăzute. Rămase pe gânduri, neştiind dacă să se bucure sau să se întristeze. Oare fenomenul era o evoluţie, sau doar o involuţie? Se concentră asupra dilemei încercând să găsească răspunsul pe care-l simţea pe aproape, asemeni unui fluture aşezat pe o floare... Încă, încă puţin... Din fereastră, luna, ca ochiul unui sfinx o ţintuia în tăcere şi sub privirea sa hipnotică, respiraţia îi deveni din ce în ce mai uşoară, până când, desprinzându-se lin ca într-un zbor, se cufundă într-un somn adânc, lăsând dilema fără răspuns.

Tania Nicolescu

                                 SUFLETUL CA O PASĂRE

                    ŞTEFAN  DUMITRESCU

                                    

            Părintele Ilarion Chendrea se opri în loc să-şi tragă sufletul. Urcase strada repede (avea 47 de ani şi tot nu-i intrase în cap că nu mai este tânăr) şi obosise. Uliţa cotea la stânga, mai avea aproape o sută de metri, din locul în care se găsea vedea valurile de iederă şi ajungea acasă. Transpirase, îşi simţea cămaşa udă pe omoplaţi. În minte îi veni iar chipul Donei Roşu. Se urni din loc şi după douăzeci de metri îşi dădu seama că merge iar prea repede, aşa că mai rări pasul. Căzuse păcatul pe el acum la bătrâneţe, când avea copii mari, fata mai avea un an şi termina chimia alimentară, iar băiatul era în ultimul an de liceu. La început crezuse că e o toană, i se mai întâmplase de câteva ori în viaţă să-i fugă ochii după vreo femeie, sau să se gândească la ea câteva zile. Îşi făcuse cruce, se rugase în gând şi fusese bucuros când constatase după un timp c-o uitase. Întotdeauna rămânea cu un sentiment ciudat, ca o părere sau ca un parfum, aşa cum duce vântul mirosul florii de salcâm, un fel de bucurie că sufletul i se înfiorase şi în acelaşi timp un fel de tristeţe, că zilele se duc, se duc şi anii, dar tot mai plicticoşi şi mai pustii.

            Se gândi că seamănă cu tatăl lui, care fusese un om voinic şi frumos, căruia-i plăcuse să iubească şi mai ales să trăiască singur.

            Aveau pământ, fuseseră bogaţi, de asta şi putuseră să-l ţină la şcoli. Dar ceea ce-l impresionase cel mai mult fusese acea mândrie – cuminţenie, un fel de tărie şi seninătate cu care trăiau ei pe lume. Poate că avuseseră necazuri mari, le muriseră doar doi copii, nu-i văzuse însă niciodată disperaţi, sau plângându-se, cum nu-i văzuse niciodată chefuind sau jucând în horă. La ei şi suferinţa şi bucuria se pierdeau în ceea ce el ştia că este tăria fiinţei lor. Şi el fusese, mai ales de la o anumită vârstă, ceea ce s-ar numi un om tare.

Terminase Politehnica şi un an şi jumătate lucrase ca inginer într-o fabrică. Nu-i plăcuse însă şi asta nu pentru că nu i-ar fi plăcut meseria, ci pentru că se trezise în viaţa aceasta ca într-un pustiu. Atunci răbufnise în sufletul lui ceea ce s-ar numi criza religioasă. Doamne, dacă lumea asta este aşa cum o vede ochiul meu şi cum o simte sufletul meu, adică o lume mărginită, făcută din lucruri banale, fără nici un mister, cu oameni răi care se mănâncă unul pe altul, condamnaţi la moarte chiar din clipa în care s-au născut, atunci lumea asta şi viaţa nu merită trăite. Trebuie să existe altceva dincolo de lucruri şi de moarte. Lucrul acesta fusese pus în sufletul lui încă din copilărie, când mergea cu maică-sa mare la Paşti, ori să se spovedească, vedea şi acum biserica satului aşezată ca o navă pe colină. Acum era altceva însă, simţea disperat că dacă cealaltă lume, şi dacă adevărurile eterne pe care fiinţa lui le avea în el nu erau adevărate, atunci viaţa pentru el nu mai avea nici un sens. Angoasa şi disperarea, amestecată cu fondul cenuşiu – întunecat al spaimei de moarte, lipsa de experienţă, toate acestea îl determinaseră să se îndrepte hotărât, şi o dată pentru totdeauna, către căutarea lui Dumnezeu. Se liniştise abia după primii ani de teologie. Era o minte ageră şi însetată, citea mult, zorile îl prindeau în chilia lui cu pleoapele umflate de nesomn.

            Imaginea lui Dumnezeu căpătase în sufletul lui contururi şi înţelesuri noi, deşi imaginea aceea văzută de el în copilărie, pe zidul bisericii din satul lor, îi rămăsese la fel de vie în minte. Dumnezeu este indefinit şi prezent în tot şi în toate, de aceea mai înainte de a fi fiinţă vie este o Lege, prezentă în toate cele sunt, care se văd şi nu se văd, care acţionează în tot universul.

            Când terminase Teologia se liniştise, sufletul îi era împăcat într-un fel, deşi simţea din când în când acel gol al necunoaşterii rozându-l. Aşa se întâmplă că în anii următori se apucă să facă la fără frecvenţă facultatea de chimie. Între timp se căsători, şi nu putea să nu fie mulţumit în faţa lui Dumnezeu că n-avusese parte de o femeie bună. Maria îi fusese de mare ajutor în viaţă, nu numai ca femeie care-i astâmpărase sufletul, căci îi ardeau călcâile după dragoste şi după femei, ci pentru că sosise vremea, iar ea era o fată şi frumoasă şi aşezată, cu care ştia că va trăi până la bătrâneţe, aşa cum şi-ar fi dorit el să trăiască şi să fie cu femeia lui.

            Ilarion Chendrea urca scările, vântul înfioră, foşnind, perdelele de iederă care urzeau pe zidurile de cărămidă roşie. În camera mare o văzu pe nevastă-sa, cosea o pernă, pentru nunta fetei le coase, îşi spune în gând. Îşi lăsă geanta pe măsuţa din hol. Preoteasa îi dădu bună ziua şi-şi văzu mai departe de treburi, iar el veni lângă ea. Rămase surprins, ca şi cum astăzi ar fi observat lucrul acesta pentru prima dată, cât de îmbătrânită îi era soţia. Şi mâinile mari şi butucănoase, pe care pielea se zbârcise ca un pergament de atâta spălat. Simţi pentru ea un fel de milă, de ruşine totodată şi de strângere de inimă. Doamne, că păcătos sunt, îşi spuse în gând. De fiecare dată când o vedea pe nevastă-sa, sau noaptea când se culca alături de ea, gândul îi fugea ca o vulpe galbenă la cealaltă.

De vreo trei ani, pentru că n-aveau profesor de chimie la Liceul din târgul acesta nenorocit, o amestecătură de case orientale, de grădini şi de acoperişuri cu olane (se pomenise într-o zi cu directorul liceului la el. Părinte, vă rugăm din suflet să acceptaţi să veniţi profesor la noi, n-avem profesor de chimie şi de fizică şi dacă nu veniţi dumneavoastră, cine ştie când vom mai avea un profesor adevărat), preda chimia la liceu. Îşi făcea orele regulat în zilele de luni, marţi şi joi, elevii erau aşezaţi şi silitori, copii de ţărani din comunele şi satele învecinate. În prima zi când o văzuse (în minte îi apare vie imaginea Donei Roşu, cu părul roşcat, căzut mai mult pe umărul drept, răsărind din penumbra culoarului) i se păruse, senzaţia fusese violentă, materială, o formă de abur, o silfidă.

            Pentru că era nou în cancelarie, se aşezase pe scaunul din colţ, lângă profesorul Nicolae Velcescu, de geografie, cu care se cunoştea de altfel. De acolo avusese posibilitatea (ridicându-şi ochii, oprindu-şi privirile pe chipul ei, pe umeri) s-o privească atent, examinându-i fiecare expresie a feţei, ochii, bărbia, acea vioiciune moale, enigmatică a trupului. A doua zi n-o mai întâlni (deşi se gândise tot timpul la ea şi chiar venise mai devreme, nerăbdător, să poată s-o mai admire).

            Simţi tot timpul un gol în stomac şi o lipsă de interes pentru tot ce făcea, care-l uimi, aproape speriindu-l. Inima i se strânse în piept ca un purice. Doamne, iartă-mă, îşi spuse în gând, mi se pare că de data aceasta m-am îndrăgostit rău de tot.

                                                          * * *

            Poate mai mult decât orice l-a înspăimântat atunci presimţirea tulbure, dulceagă, că ceea ce putea fi o nenorocire pentru el, se întâmplase cu adevărat. Peste câteva zile (timp în care se strădui ca un adolescent să intre în vorbă cu ea şi să-i atragă atenţia) se gândi că dragostea aceasta care se născuse dintr-o dată tulbure, viscerală, seamănă îngrozitor de mult cu prima lui dragoste din adolescenţă. Îşi avea parohia într-un sat din apropiere.

        Venea de o lună înaintea stareţului care era din sat şi care avea cheile la el. În tinda bisericii cu mâinile ridicate şi lipite în faţă, se rugase să fie iertat de dragostea lui păcătoasă. Se ruga în fiecare zi Domnului să-i potolească focul care-i ardea fiinţa şi-i luase minţile. Instinctiv, de lucrul acesta îşi dăduse seama mai târziu, se ferea să stea mai mult timp acasă sau în biserică. Ideea păcatului săpase în sufletul lui o rană care se lărgea sângerând. Se gândise la închipuirile, la suferinţele călugărilor când  diavolul îi încerca şi îi ispitea cu păcatul trupului femeiesc. La suferinţa şi la tăria lui Iisus Cristos când fusese ispitit de diavol în pustiu. Ploile reci de toamnă sosiră devreme, ameninţătoare, închise în ele. Plecase pe jos din satul în care îşi avea parohia, cu o umbrelă mare şi neagră în mâini, pe drumul care ducea peste câmp. Îi făcea bine imaginea dezolantă a câmpului, a bălţilor putrede, de un verde înnegrit şi murdar, a ciorilor dormind pe arături. Tot timpul fusese chinuit de ideea că este supus la o mare încercare, sau că ispăşeşte un păcat Gândul că ceea ce se întâmplă cu el poate că nu este un păcat, ci mai degrabă un dar dumnezeiesc, se ivise pe neaşteptate din adâncurile conştiinţei, acolo pe câmpul pustiu, chircit sub ploaia rece de toamnă.

            Într-una din zile o aştepta la ieşire şi-i ceru permisiunea s-o conducă  până acasă, sau măcar câţiva paşi. Dona Roşu îl privise cu ochii ei mari, contrastând puternic cu faţa mică, îngustă. Un surâs trist şi cald îi înflori în colţul gurii. Bine părinte, şopti femeia luând-o puţin înainte.

            Îl aşteptă şi merseră amândoi alături. Un timp tăcură, stânjeniţi amândoi. Dona Roşu privea visătoare în lungul străzii, sau îşi lăsa pierdută privirea în pământ. Şi chiar aşa vă cheamă, Dona, o întrebă preotul şoptind, mai mult ca să rupă tăcerea, la început am crezut că vi se spune doamna Roşu, apoi am înţeles că de fapt e numele dumneavoastră mic, de aceea are un farmec aparte. Dona, Dona, repetă el coborând vocea, e într-adevăr un nume frumos. Vine din literatura medievală şi din înalta societate. Din ţinuturile hispanice. Dona Roşu tăcu privind în lungul străzii, apoi coti pe uliţa care urcă uşor. Mergeau încet, aşa cum se plimbă tinerii, timizi, simţind că deşi ar avea să-şi spună o mulţime de lucruri, cuvintele rămân în ei moarte, neputincioase.

            - E numele meu mic, domnule Chendrea, şopti femeia, scuturându-şi pletele, numele acesta i-a plăcut foarte mult mamei care era evreică.

            - Sunteţi evreică, o întrebă bărbatul brusc, oprindu-se în loc, ca şi cum ar fi fost surprins, fără să-şi dea seama că făcuse o gafă.

            Dona Roşu se opri şi ea în loc. O cută i se adânci între sprâncene asprindu-i chipul. Nu ştiaţi deci, constată ea tristă, şi-şi continuă mersul încet. Ilarion Chendrea îşi dădu seama că făcuse o gafă, îşi ceruse scuze, apoi o ajunse din urmă. Oricum asta va complica lucrurile, surâse ea vag.

      Mai merseră o bucată de drum, femeia se opri în faţa unei case, cu portic de cărămizi, înecat în iederă.

- Nu mi-aţi spus nimic până acum, constată ea, surâzând. Chipul i se înveseli brusc. Aici stau, dacă vreţi vă invit înăuntru. Preotul se înroşi brusc, şi femeia care rămăsese în urma lui observă cu coada ochiului roşeaţa care se întinsese pe chipul alb, puţin grăsuţ al colegului ei. Urcară treptele  de piatră tocită, casa era veche, poate chiar de dinaintea primului război mondial. Îi plăcea curăţenia desăvârşită şi acel stil uşor oriental, bulgăresc, balcanic, inspirând un sentiment sacru. Casa a fost construită de bunicul dinspre mamă, vorbi profesoara, deschizând uşa şi poftindu-l. În sufrageria mare, cu mobile vechi şi scoarţe amintind altă lume, Ilarion Chendrea  se învârti în loc ca un manechin. Scoarţa de pe perete este moldovenească, vorbi ea. Apoi se însufleţi dintr-o dată.

- O să vă las un timp singur, dacă vreţi puteţi să cercetaţi biblioteca sau să luaţi o carte. Cu un gest vioi al mâinii îi arăta biblioteca, pe care n-o observase, ascunsă după un fel de draperie. Ilarion Chendrea se apropie cu paşi înceţi. Dădu draperia la o parte şi încercă să citească titlurile de pe cotoarele cărţilor. În general erau cărţi vechi, din perioada interbelică sau cărţi ruseşti de după patruzeci şi opt. Auzi paşi în spatele lui. Dona Roşu se întorsese cu ibricul de cafea, se schimbase, îşi pusese un halat de casă, de culoarea oului de raţă, scurt. Arăta parcă mai tânără.

- Mai cumpăr cărţi bune numai când mă duc la Bucureşti, vorbi ea, la fel de repede şi de stăpână pe ea, şi el nu putu să nu observe schimbarea aproape totală a femeii de care era îndrăgostit. Luaţi loc, îi auzi vocea caldă. Se aşeză încet, greoi. O oboseală dulce îi cuprinsese picioarele.

-  Nu ştiu cum să vă spun, o auzi din nou, domnule Chendrea, sau părinte sau părinte Chendrea ?

            Bărbatul simţi în adâncul inimii usturimea ironiei. Un moment îşi ţinu capul aplecat, aşteptând nici el nu ştia ce. Dintr-o dată în odaia vecină i se păru că aude ticăitul limpede al unui ceas vechi. Îşi aminti odaia bunicii lui, când era copil, avea un ceas C.F.R. vechi, de după primul război mondial, care ticăia rar şi tare răspândind o pace atemporală în toată casa.

            Îşi încordă auzul, nu se înşela, trebuia să fie şi acesta tot un ceas vechi. Sufletul i se umplu dintr-o dată de pacea răspândită de ceas.

- O să vă spun domnule Chendrea, e mai bine aşa, auzi ca prin vis vocea caldă, şi tânără a femeii. Doamne, era atâta pace, un fel de odihnă spirituală a lucrurilor, care-i pătrundea toată fiinţa. Iar dumneavoastră puteţi să-mi spuneţi cum vreţi, veni din nou glasul ei ca un ciripit. Ilarion Chendrea sorbi din cafeaua fierbinte. Avu impresia că-şi reaminteşte cuvintele pe care inconştientul din el le prinsese din zbor. Îşi înălţa cu un efort de voinţă uriaş corpul. Dona Roşu zâmbea într-un fel timid şi visător. Aş fi foarte fericit dacă ne-am putea spune pe nume. Tăcerea izvora din lucruri ca o pânză de păianjen. Nici unul nu spuse nimic un timp. Preotul îşi auzi inima bătând, un amestec de somnolenţă şi de emoţie, de timiditate şi de inerţie. Parcă se vedea din afara lui, îşi percepea pielea şi marginea fiinţei ciudat de intens. Ar fi dorit mult timp să se bucure de pacea aceasta sufletească, de ev mediu parcă, dacă emoţia, acel sentiment erotic tulbure n-ar fi crescut în el ameninţând să-l asfixieze. Ideea ţâşni din negura fiinţei lui salvatoare. Brusc sângele începu să alerge prin vene asurzindu-l.

            Atunci se hotărî să-i mărturisească dragostea, chinul care-l sfâşia de atâta timp. Nu-şi mai aducea aminte ce i-a spus la sfârşit, a simţit doar tăcerea din cameră ca pe un pustiu de gheaţă. O clipă i s-a făcut frică. Atunci a ridicat capul şi a privit-o în ochi. Dona Roşu rămăsese cu faţa puţin întoarsă, cu privirea uşor rătăcită. Părea speriată sau mai degrabă dezorientată.

            Ilarion Chendrea se gândi că ea s-ar putea să fie mai emoţionată, mai timidă decât el, că ar fi bine în momentul acela să preia el iniţiativa, s-o ajute. Dar nu ştia ce să facă, mâinile îi stăteau inerte pe masă, parcă ar fi fost de ghips.

            O strigă pe nume. Dona Roşu tresări uşor, cu o expresie de mirare pe chip. Îşi ridică mândră privirea. De data aceasta chipul femeii avea o nuanţă de lumină galbenă, de bunătate. Un moment se priviră în ochi, inima bărbatului sfârâi ca un bulgăre de seu aruncat în foc. Vă întreb ceva părinte, şopti ea, la fel de mândră şi de emoţionată. Vreau să spun, sunteţi un om serios, profund ? Ar mai fi vrut parcă să-l întrebe ceva, dar buzele îi rămaseră întredeschise. Îl privea blândă, curajoasă, în ochi.

            Bărbatul clătină din cap mut. Şi pentru că nu mai putea să suporte privirea femeii, care-l ardea, îşi lăsă capul în jos.

            - Eu, părinte, sunt un suflet foarte serios, curat. Dona Roşu se ridică în picioare, era emoţionată, picioarele, muşchii nu-i mai aveau astâmpăr. Rămase cu privirea pierdută pe fereastră.

            - În cazul în care este adevărat ce spuneţi, nu ştiu ce se va întâmpla cu noi. Oricum, n-aş vrea să se întâmple nimic urât, murdar.

            O rugă să-i spună pe nume, inima îi bătea mai încet, acum nu-i  mai păsa de nimic, fie ce-o fi, soarta lui era hotărâtă.

            Se simţi dintr-o dată îngrozitor de obosit. Profesoara îl privea intens cu aceeaşi expresie de bunătate, ca şi cum ar fi vrut să-l pătrundă până-n adâncul fiinţei.

            Se ridică în picioare, era peste puterile lui să mai suporte.

-  M-am rugat foarte mult să fiu scăpat de păcatul acesta, murmură pierdut bărbatul. Dumnezeu facă ce-o vrea cu mine. Eu am venit să mă mărturisesc. Se îndreptă spre uşă. Gândul să-l oprească îi veni târziu, iar mâinile şi picioarele îi erau înţepenite de atâta emoţie şi tensiune. Ieşi în tinda mare, de casă veche, mergea încet ca un condamnat la moarte, poate unde se aştepta să fie chemat. Nu auzi nimic, numai vântul trecea indiferent peste acoperişuri, culcând lujerii florilor. Ajunse în faţa porţii, acum parcă îi era mai bine, ar fi vrut să se întoarcă (o văzu în minte stând la fereastră şi privindu-l cu ochii ei mari) dar nu mai avea atâta tărie şi putere în el.

                     

                                                             II

A doua zi la şcoală o văzu intrând în cancelarie, a dat bună ziua, a mers şi şi-a pus poşeta pe locul ei de pe masa din cancelarie. S-a uitat în condică, a luat un catalog, l-a răsfoit atentă, în timp ce ochii lui o urmăreau hipnotizaţi parcă. A schimbat câteva cuvinte cu prietena ei, apoi au început să vorbească despre prăjituri. Dumnezeule, exclamă părintele Chendrea în gândul lui, se poartă atât de firesc, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Se blestemă în gând de gestul lui copilăresc şi de prostia de a suferi ca un adolescent. Ştia că e nemăritată, curiozitatea îl împinsese să afle de la colegi amănunte despre ea. Aflase astfel că îi murise soţul pe front, la câţiva ani după ce se căsătoriseră. Probabil că-l iubise atât de mult, încât hotărâse să nu se mai căsătorească niciodată. Încercă să schimbe câteva cuvinte cu ea, îi răspunse sincer, grăbindu-se. Abia în săptămâna următoare, în ultima pauză, în cancelarie mai era numai bătrânul profesor Ilie Marinescu, profesorul de biologie, se apropie de el şi-i înmână o carte. Era îmbrăcată în coală albastră. V-am adus cartea, domnule profesor, şopti ea fără să-l privească. Mai întârzie puţin lângă el, apoi se întoarse la locul ei, îşi luă poşeta, păru că se gândeşte la ceva, rămase aşa un timp gânditoare, după care se îndreptă spre uşă. Îşi luă la revedere, abia întorcând capul şi ieşi.

            Părintele Ilarion Chendrea rămase mult timp cu privirile pierdute înspre uşă. Se trezi când îl văzu pe colegul lui ieşind cu catalogul sub braţ. Inima îi bătea cu putere, fericită, aproape că îi venea să strige de bucurie. Dumnezeule, dar ăsta e semnul că mi-a acceptat dragostea, că vom fi buni prieteni. Cartea pe care mi-a înapoiat-o nu e decât complicitatea femeii care iubeşte. Privi în jos mai mult din instinct. Era singur în cancelarie. Deschise să vadă ce carte este, filele se deschiseseră singure la pagina la care se zărea biletul pus de Dona Roşu. Îl băgă  în buzunar cu un gest repezit ca şi cum ar fi fost un adolescent speriat. Cartea o puse în servietă, apoi îşi luă catalogul şi ieşi pe culoarul care i se păru nefiresc de rece şi întunecos.

          În timpul orei abia dacă putu să-şi astâmpere nerăbdarea, timpul trecea încet, chinuitor de încet. Le dădu elevilor să citească singuri lecţia nouă pe care le-o explică în câteva cuvinte, iar el merse în fundul clasei unde putu să citească fără să se simtă urmărit de vreo privire, biletul. Vedea capetele elevilor aplecate peste carte. După ce termină de citit, îşi înălţă capul şi se rugă Domnului să-l ierte. Nu mai reţinea nici un cuvânt, numai emoţia care străbătea mica scrisoare de la un capăt la altul. Doamne, aceleaşi chinuri şi aceleaşi emoţii le trăieşte şi ea. Poate că şi pentru ea dragostea seamănă cu cea de la şaisprezece ani. Mai citi încă o dată scrisoarea, de data aceasta se gândi la ideea că nu pot să fie decât prieteni, doi prieteni buni, care comunică şi ne înţelegem şi tot ar fi prea mult.

            Băgă biletul în buzunar şi încercă să-i urmărească pe elevi: lucrau toţi, preocupaţi să facă rezumatul lecţiei. Mai scoase încă o dată biletul să-l citească. De data aceasta, ciudat, biletul i se păru mai rece, mai neutru. Simţi o durere în piept, cum îi urcă prin gâtlej şi cum îl asfixiază

                                                        * * *

            La început se fereau amândoi. Miercuri după amiază Dona Roşu o luă înainte, grăbindu-se. Mereu avea impresia că e urmărită. Ajunsă acasă, îşi punea acelaşi capot, se aranja îndeajuns în oglindă (în ultimul timp observase că paloarea obrazului fusese înlocuită de o roşeaţă trandafirie), apoi punea de cafea. Ştia că peste puţin timp avea să vină şi el. Dacă mai întârzia puţin, se mai uita în oglindă, mai mult ca să-şi aranjeze părul.

            Ilarion Chendrea sosea cu geanta plină, de fiecare dată aducea câte un kilogram de alune prăjite. La început se simţiră stingheriţi, apoi încetul cu încetul se obişnuiseră unul cu altul. Cu cât o cunoscuse mai bine, cu atât dragostea lui se transformase într-un sentiment profund raţional. Dacă la început îl uimiseră cunoştinţele ei de literatură universală, acum i se părea o femeie liniştită şi cultă, care se familiarizase în liniştea acestei case vechi, cu personajele diferitelor culturi, cu marii autori. Îl uimea apoi vioiciunea minţii şi a gesturilor ei, apoi acele ape albastre, expresii ale sufletului ei curat, care-i treceau ca nişte umbre pe chip. Poate că nu era ceea se numeşte o femeie frumoasă, dar era o fiinţă vie, profundă, iluminată de un mister ancestral, care răzbătea din adâncurile fiinţei ei.

            Acum se familiarizaseră unul cu altul (de acum iarna era pe sfârşite, picurau streşinile domol) ca nişte animale răbdătoare. Ilarion Chnedrea se întindea pe pat punându-şi o pernă mare sub ceafă şi discutau ceasuri întregi. Nu-i plăcea gândirea neîncrezătoare a Donei, când întrau Biblie, îi lipsea ceea ce s-ar numi o interpretare nuanţată, simbolică. Îi reproşase lucrul acesta de câteva ori, la rândul ei îl rugase să aibă răbdare până se obişnuieşte cu modul lui de a interpreta Evanghelia. Venise martie, peticele de zăpadă se mai vedeau numai în dosul gardurilor sau în partea de nord a zidurilor. Afară se lăsa o seară caldă, plină de mister. O văzu dintr-o dată însufleţindu-se. Aprinse o lumânare mare.

- Ce-ar fi să nu te mai duci acasă, să dormi la mine? Vom sta de vorbă până noaptea târziu, tu te vei culca aici, iar eu în dormitor. Dădu din cap îngândurat. Preoteasa era obişnuită, în zilele când trebuia să rămână pentru slujba de seară la biserică, noaptea dormea la stareţ şi venea acasă a doua zi dimineaţa. Dona Roşu observase expresia lui de tristeţe.

- Dacă ştii că ai probleme cu soţia, e mai bine să te duci, Lar. Îşi spuneau acum pe numele mic, cu care se alintă îndrăgostiţii. N-avea grijă, nu e nici o problemă, o linişti el. Preoteasa e obişnuită să rămân să dorm la stareţ, unde am parohia. Seara mâncară împreună, încet, tăcuţi, mai spunând fiecare din când în când câte ceva.

- Asta a fost prima noastră masă de seară, m-am simţit puţin ca în familie. Îţi sunt recunoscătoare pentru asta. După ce strânse masa, Ilarion Chendrea se întinse în pat şi se apucă să citească ziarele şi revistele literare la care era abonată Dona Roşu, iar ea strângându-şi picioarele, îşi luă croşeta şi se puse pe treabă. Sunetele bătrânului ceasornic (cu mult timp în urmă preotul Chendrea simţise nevoia să-l vadă şi-i ceruse voie să intre în dormitorul ei) se auziră mai tare, pline de o blândeţe ciudată. Nu era un ceasornic CFR, era unul nemţesc, poate dinainte de primul război mondial, cu o sonerie în formă de goarnă. Dona Roşu îşi mişca mâinile repede ca şi cum ar fi fost două fiinţe desprinse de fiinţa ei, se gândi că aşa cum stau acum, ea croşetând şi el citind ziarele, semănau cu o familie burgheză, plictisiţi de acum de viaţă. Apoi sesiză pacea aceea specifică familiei, ceva atât de blând şi de emoţionant, că un timp lăsă lucrul din mână încercând să asculte pacea care susura în jurul ei. În clipa aceea o privi preotul Chendrea şi i se păru nespus de frumoasă, ca o madonă şi totodată ca o adolescentă, senzuală, cu carnaţia atât de fină.  Spaima crescu în el în timp ce simţurile treze îi incendiase toată fiinţa. Lăsă revista din mână şi închise ochii. Doamne, ajută-mă să nu cad în păcat! E atât de frumoasă, cum nu cred că a mai existat femeie pe pământ ca ea. Din imaginea roşie a fiinţei lui se ridica vijelios şi puternic gândul că frumuseţea femeii e gândul lui Dumnezeu care-l cheamă la ea. Un timp rămase nemişcat, ascultându-şi sângele izbind în malurile tâmplelor. Emoţia i se limpezise, îl străbătea acum dulce, suferitor, ca apa limpede a unui râu trandafiriu. Se ridică şi se apropie în genunchi de ea. Femeia îşi ridică faţa mândră, tresărind. Ilarion Chendrea îi mângâie obrazul şi tâmplele, şi gâtul, şi ea se supuse înfiorată ca un miel care aşteaptă jertfa. Îi luă capul în palme şi-şi apropie buzele de buzele atât de roşii parcă ar fi fost pieliţele fine ale unei cireşe, sau ar fi fost lichide. I le atinse numai, apoi le atinse iar, mânat parcă de o sete ancestrală, apoi i le sărută lung, până simţi să li se topeşte chipul.

            Când o privi îi văzu faţa năucită, răvăşită. Îşi luă tâmplele în palme şi un timp rămase aşa. Bărbatul rămase  şi el împietrit. O văzu ridicându-se, părea îndârjită şi sigură pe ea. Intră în odaia cealaltă, avu impresia că îi aude răsuflarea adâncă şi fierbinte. În întunericul celeilalte odăi Dona Roşu îşi luă capul în mâini, apăsându-şi-l până simţi c-o dor tâmplele, apoi îşi prinse părul cu degetele încleştate şi trase de el în sus. Încet, încet simţea că-şi vine în fire. Trase aer adânc în piept şi ieşi în sufragerie. Părea mai liniştită şi mai obosită, ca şi cum ar fi trecut peste sufletul ei o furtună. Se rezemă de zid, apoi îşi îndreptă iar umerii.

- Te rog să mă ierţi, Ilarion, că te-am oprit. Sunt speriată, îmi e teamă că se va întâmpla o nenorocire cu noi. Te rog să te îmbraci şi să te duci acasă. Vorbise rar, cu o expresie de milă şi de suferinţă a glasului, dureroasă. Preotul Chendrea rămase împietrit. Simţi ruşinea cum îi topeşte fiecare celulă ca o baie galbenă, de acid. Nu înţelegea cum putea să-l dea afară, lucrul acesta îl umilea peste puterile lui. Nu ea-l chemase cu frumuseţea ei, cu farmecul ei de femeie? Simţi revolta urcând prin fiinţa lui ca un cutremur. Îi vorbi mânios, abia putând să se stăpânească. Femeia  îl asculta răbdătoare, primind fiecare vorbă a lui cu capul drept. Când se lăsă tăcerea, li se auzi un timp respiraţia gâfâită, şuierătoare.

- Omule, nu înţelegi că suntem în pragul păcatului? Sufletul meu avea nevoie de un prieten, ţi-am spus de la început lucrul acesta. Ceea ce văzu pe chipul ei în clipa aceea fu spaima, mai mult decât orice şi lucrul acesta îi domoli furia.

- Dacă Domnul ne-a dat dragostea asta, înseamnă că El a vrut-o. Se apropie de ea. Şi dacă El a vrut-o, noi nu putem decât să ne supunem. O vâlvătaie îl orbi, năucindu-l. Văzu în minte haita roşie a simţurilor sfâşiindu-i carnea. O luă în braţe şi o muşcă sălbatic. Apoi începu să-i sărute umerii pe care îi văzu deodată ca nişte culmi încărcate de omăt. Când se mai domoli, văzu că o strivise la pieptul lui, iar ea se agăţase de braţele lui cu unghiile înfipte în carne. Gândul că dacă chinul lui nu s-a sfârşit acum, nu se va mai termina niciodată, ameninţându-l să-şi piardă minţile, i se înfipse ca un piron în creieri. Aşa trebuia să facă. O luă în braţe şi o ridică în dreptul ochilor. Gândul că sunt oameni se ridică împotriva Domnului la început furios, apoi blajin. O luă şi o duse în pat, apoi îngenunche şi se rugă. Când se ridică îi văzu ochii mari de spaimă şi de aşteptare. Liniştea de pe chipul femeii îl făcu să se oprească în loc.

- Ce vrei să faci, nu vezi că ţi-ai pierdut minţile? Tăcu. Trase adânc aer în piept şi se ridică în picioare.

- Dacă se va întâmpla asta între noi, nu te voi mai putea privi niciodată în ochi. Se îndepărtă şi intră în odaia ei. Dar el o aştepta prostit, ca o stană în picioare. Apăru după mult timp. Era albă ca varul. Se priviră muţi.

- Nu ţi-e milă de mine, femeie, îi auzi vocea scăzută.

- Mergi acasă, Ilarion, un timp nu trebuie să ne mai vedem.

Mărul lui Adam i se ridică şi i se coborî ca o bilă.

- Dacă nu putem să fim ca nişte prieteni şi ca nişte fraţi, amanţi nu vreau să fim. Gândul acesta mă împietreşte şi mă face să mă cutremur. Femeia  îşi luă privirea din ochii lui. O să dorim după aceea să fim împreună mereu şi nu vreau să-ţi stric casa. Dona Roşu îşi ridică umerii căzuţi şi-l privi în ochi cu o tristeţe sfâşietoare.

- Noapte bună, Ilarion.  Dumnezeu să te ajute. Şi mergi la soţia ta, sp ai grijă de ea, auzi. Se-ntoarse oftând şi intră în odaia ei. Părintele Ilarion Chendrea auzi cheia întorcându-se în broască.

            O săptămână a stat  în parohia lui. De dimineaţă până seara s-a rugat în biserică. A postit în toate zilele şi a căutat tot timpul să se gândească numai la cele sfinte. L-a bătut gândul să meargă în comuna învecinată să se spovedească preotului, să-i plătească o slujbă pentru păcatul lui. Şi cu cât căuta să-şi îndepărteze gândul de la ea, cu atât o vedea mai vie şi mai frumoasă în minte. Începuse să vorbească singur. Vorbea cu Dumnezeu şi cu stafia ei, aici îşi cerea iertare, aici se revolta. Se trezea apoi furios pe el şi se ruga să fie iertat. Când a simţit că îşi pierde minţile, a ştiut că tot la ea îi e salvarea. A luat-o peste câmp, aproape fugind. Când a intrat pe uliţele şi pe străzile oraşului s-a străduit să meargă cât mai corect, să nu dea de bănuit nimic oamenilor. A deschis poarta, a urcat scările şi a văzut-o prin geam aplecată. S-a întors şi a rămas aşa holbându-se la el. Slăbise mult, barba îi arăta ca o grădină înăbuşită de buruieni, iar ochii îi ardeau vii, demenţiali în cap.

            A intrat şi s-au pomenit amândoi unul împietrit în faţa celuilalt. Cea care s-a trezit prima a fost femeia. S-a apropiat de el, bucurându-se.

- Bine că ai venit, am fost tare speriată, la şcoală s-au întrebat toţi de ce n-ai venit. Îl luă de mână şi-l aşeză pe scaun.

- Aşează-te, îţi aduc acum un pahar cu apă. Şi el se aşeză privind-o la fel, cu ochii holbaţi, cu maxilarul de jos uşor căzut. Bău paharul dintr-o răsuflare.

- Am venit alergând să te văd, altfel mi-aş fi pierdut minţile. Tăceau amândoi privindu-se. Sunt pe cale să-mi pierd minţile, femeie. De ce nu înţelegi? Deşi poate mi le-am şi pierdut. Afară se auzi ţipătul unei sirene. Am căutat să fug, de aceea m-am închis în biserică şi m-am rugat tot timpul şi cu cât mă rugam, cu atât te doream şi simţeam nevoia să te văd. Dona Roşu schiţă gestul să se apropie să-l mângâie, dar rămase înţepenită lângă scaunul pe care-şi proptise mâinile.

- Şi eu ce să fac, Ilarion? Nu ţi-am spus că te iubesc, că-mi eşti drag ? Că timpul petrecut cu tine e sărbătoare, iar după ce pleci tu simt zidurile, lucrurile, reci şi pustii ca un mormânt ? Vorbiseră mai mult  gândurile şi ideile din el, pe care le vorbise singur.

- Ai zis că nu vrei să fii amanta mea, m-am gândit să mă despart de preoteasă şi să ne căsătorim după datină. Dona Roşu împietri cu gura întredeschisă. Ea nu se gândise la lucrul acesta, ea ca femeie singură, umilită de viaţă şi de nenoroc, îşi dorise în el un prieten cu care să schimbe o vorbă o dată sau de două ori pe săptămână ca să nu se simtă singură pe lume. Îi mărturisise gândul ei şi el fusese bucuros şi-i promisese că aşa va fi. Şi acum îl vedea nenorocit şi chinuit de pofte trupeşti, suferinţă cumplită pe care o trăiesc călugării care n-au cunoscut în viaţa lor femeia. Îi răspunse calmă că la aşa ceva nici să nu se gândească.

-  Te-ai gândit la gura lumii? Veni lângă el şi-i luă mâna. Nu, Ilarion. Decât să te despart de nevastă şi de copii, mai bine mă jertfesc eu. Preotul Chendrea o privi speriat în ochi.

-  Cum adică, Dona? Femeia închise ochii şi expresia de suferinţă îl făcu să-i vadă chipul de piatră.

- O să devin târfa ta, Ilarion, pentru că asta înseamnă să-ţi fiu amantă. Îşi umezi buzele uscate. Ţi-am spus că şi eu, ca şi tine, sunt un suflet profund credincios, deşi credinţele noastre sunt diferite. Dona Roşu îşi lipi obrazul de umărul lui. Te iubesc şi eu, Ilarion. Săptămâna asta am suferit ca un câine. Îşi ridică faţa şi-l privi în ochi. Să mai avem răbdare şi vom face precum a vrut Dumnezeu. Atunci îi veni în minte ideea la care se gândise cât dormise la cântăreţ, idee care i se strecurase ca un şarpe în conştiinţă, că Dumnezeu îngăduie legătura cu o femeie, alta decât nevasta cu care este căsătorit în faţa lui, dacă legătura cu femeia respectivă  este sinceră şi curată. În cazul acesta nu poate fi vorba de preacurvie şi nici de păcat. Îi spuse gândul care-l obseda de atâta timp şi ea îl asculta atentă, cu o tristeţe străvezie pe chip. Se ridică de lângă el şi se plimbă gânditoare prin faţa ferestrei. Şi dacă există această portiţă, cum vom face şi cum vom trăi împreună şi lumea ce va zice? Preotul Ilarion Chendrea se ridică trist şi gânditor şi veni în faţa ei. O strânse la piept şi o sărută pe frunte.

-  Vom face aşa femeie: ne vom căsători în faţa icoanei Maicei Domnului, aici în casa ta, nu la biserică. Îi voi spune nevestei mele şi ea n-o să se împotrivească, deşi nu cred că nu va suferi. Cu ştirea ei o noapte sau două pe săptămână le voi petrece cu tine, iar lumea vorbească ce vrea, până la urmă ne va uita. Dona Roşu îşi continuă gânditoare plimbarea, muşcându-şi buzele. Parcă era bine aşa şi nici ea nu se simţea vinovată în faţa lui Dumnezeu.  Închise ochii şi-şi ridică fruntea în sus, ca şi cum ar fi urlat. Se rugă în gând să fie iertată şi să-i ajute Dumnezeu. După ce termină se întoarse spre el. - Aşa vom face, precum spui tu, Ilarion. Acum hai să-ţi pun să mănânci, trebuie să fii tare obosit. Merse în odaia care servea de bucătărie. Puse mâncarea la încălzit. Se aşeză pe un scaun să aştepte. Vedea parcă şi mai limpede că aceasta e cea mai bună cale. Puse mâncarea în farfurie, tăie pâinea şi le puse pe o tavă. Veni cu ea în sufragerie, aşeză tava pe masă, îi ură poftă bună şi rămase în picioare lângă el.

            Preotul Chendrea se apucă să mănânce cu poftă. Se aşeză şi ea la masă, îi auzea fălcile mâncând sănătos, şi zgomotul lor avu impresia că umple dintr-o dată casa de viaţă şi de o forţă neobişnuită. În clipa aceea simţi ea că este nevasta lui, iar el este bărbatul ei. O bucurie ciudată, moleşitoare îi cuprinse trupul. Când termină de mâncat părintele Chendrea se ridică în picioare ca şi cum ar fi fost grăbit. O luă de mână.

- Acum o să facem ce avem de săvârşit. Femeie sfântă, dragoste ca un blestem. Chipul Donei Roşu se însufleţi devenind fericit, plin de pete roşii.

- Nu credeam că eşti atât de nebun. Eşti preot păgân, omule, murmură femeia cu chipul iluminat de un zâmbet. Ilarion Chendrea o trase spre el şi o sărută. Nici acum nu-mi vine să cred că o să fiu măritată, deşi în timp ce mâncai m-am simţit nevasta ta.

Profesoara zâmbi larg, descoperindu-şi dinţii galbeni, uşor cariaţi.

- Realmente m-am simţit nevasta ta şi e un sentiment tulburător. Parcă mi-e frică. Brrr! Dona Roşu îşi tremură umerii. Ilarion Chendrea caută din ochi icoana pe care o ştia bătută în colţ. Îngenunche, trăgând-o după el şi pe ea. Apoi începu să murmure slujba pe care o citea în faţa altarului în momentul când punea pirostiile tinerilor căsătoriţi pe cap. Rostea cuvintele repede şi apăsat, cu ochii uşor închişi.

            Dona Roşu îşi plecă şi ea umerii în faţă, sprijinindu-se în mâini cum făcuse el. Încerca să se roage în ebraică, însă murmurul cuvintelor lui îi distrase atenţia şi fu obligată să ia rugăciunea de la cap.