Vineri 05/05/2016, la Biblioteca din Isaccea, a fost lansat numărul 3 al revistei ”SENIORII TULCENI”, cartea ”SUB CERUL MUT” - autor TANIA NICOLESCU și volumul de poeme ”VERSURI UITATE” - autor VICTOR BAUMANN.
Victor Baumann
Poetul Olimpiu Vladimirov
SUB
CERUL MUT sau retorica întrebărilor fără răspuns
ELENA
NETCU
De curând Tania Nicolescu a lansat o nouă carte de
proză scurtă, Sub cerul mut,
cuprinzând trei povestiri inegale ca întindere, dar surprinzătoare prin tehnica
modernă de abordare a epicului.
Se pare că asistăm
astăzi la tot mai multe apariţii de proză scurtă care satisfac nevoia de lectură a cititorului modern nemaiavând răbdarea şi timpul necesar pentru
construcţii romaneşti ample. Ne gândim la Florin Lăzărescu care cultivă un
realism complex în Trimisul nostru
special, Radu Pavel Gheo cu Valea
cerului senin, Lavinia Branişte cu Tatăl
meu mă aşteaptă. Aceştia sunt doar câţiva tineri prozatori cu viziuni
artistice diferite. Spontaneitatea, umorul şi savoarea limbajului necenzurat, totul într-o
manieră minimalistă. Personajele sunt non-excepţionale, îşi acceptă cu
resemnare banalul cotidian cu toate convulsiile lui. Vorbim însă de o realitate artistică în sensul că poveştile sunt
ficţiuni care dau iluzia realului, chiar dacă faptul brut din realitate există
ca materie primă pentru epic. În acest fel înţelegem filtrarea realităţii. Adevărul
este că literatură se naşte în măsura în care scriitorul experimentează în
scris evenimentele lui sufleteşti, fiind martor al unei realităţi imediate.
În acest context, cartea
Taniei Nicolescu Sub cerul mut surprinde
prin dezarmanta luciditate prin care scrutează o realitate secvenţială
cu oameni, ducându-şi viaţa într-un du-te vino ameţitor, împovăraţi de griji
cotidiene şi trăind într-o societate care se pare că-i ignoră sau le oferă mult
prea puţin. Scriitura este într-o tonalitate gravă, sobră, uneori registrul
stilistic este sentenţios, ca şi cum autoarea este gata să
caute vinovaţii fără vină într-o lume fără sens.
Eroinele din primele
două povestiri, Smaranda din Descântecul
amiezilor, precum şi Maria din Sub cerul mut, sunt mereu în trecere, gata
de plecare cu autobuzul sau cu trenul, se duc spre casă sau pleacă de acasă,
moment în care introspectează viaţa şi moartea, oameni cunoscuţi sau
necunoscuţi, într-un cuvânt o realitate supusă observaţiei minuţioase, unui
adevărat rechizitoriu. Între Smaranda şi noua
ei vecină, Iolanda, se leagă o prietenie de conjunctură, dar care
impresionează prin gesturi mărunte, caritabile, îngăduindu-i poverile vârstei. Iolanda îmbătrâneşte cu
demnitate şi înţelepciune, bucurându-se de faptul mărunt cotidian, de minunile
naturii privind de la balcon zborul jucăuş al porumbeilor. Ceea ce ne
impresionează nu sunt tabieturile zilnice ale celor două vecine, ci atitudinea
Iolandei în faţa morţii pe care o
aşteaptă cu zâmbetul pe buze de parcă i s-ar fi relevat un miracol la care noi, cei rămaşi, nu avem
încă acces:”Se stinsese liniştită,
ascultând uguitul porumbelior ce-i băteau cu aripile în geam. Pe buze, încă mai
păstra o urmă uşoară de zâmbet, de parcă în ultima ei clipă ar fi primit de
undeva, o neaşteptată şi fericită veste”.
Maria, eroina din a doua naraţiune, Sub cerul mut, este o intelectuală
sobră care meditează cu gravitate la problemele existenţiale, într-o
lume ce pare că se depărteaze tot mai mult de esenţa omului. Eroina traversează experienţe nu tocmai
fericite şi, cu toate acestea, se inserează în gândurile ei aserţiunea: „Să nu-i dea
Dumnezeu omului cât poate să ducă.”
Tonul naraţiunii este unul
impersonal, faptele sunt relatate cu detaşare, iar ceea ce contează este viaţa
cu toate capcanele ei. Vadim, nepotul Mariei este prins într-o astfel de cursă
fatală, căzând victimă unei false relaţii de prietenie. Florin, unul dintre aşa-zişii lui amici, face
trafic de ierburi etnobotanice. Vadim le
descoperă din întâmplare, dar este ucis diabolic de către Florin care reuşeşte să-şi
piardă urma. Relatarea pare a fi neutră, pentru că Maria ştie să-şi camufleze
bine emoţiile, nu alunecă în sentimentalisme căci „ nu-i plac jelaniile”.
Aşadar eroina nu se lamentează, deşi
descrierea minuţioasă a ritualului înmormântării dă de înţeles în subsidiar că
este oarecum afectată de moartea nepotului ei Vadim. În aceeaşi manieră
procedează şi când este vorba de boala propriei fiice. Este un prilej de a
invoca răutatea oamenilor care se insinuează în vieţile firave şi plăpânde cum
este cea a Inei, studentă în Bucureşti, neadaptată la ritmul unei societăţi în care mişună răufăcătorii.
Aproape toate
personajele Taniei Nicolescu se confruntă cu moartea, dar asta nu înseamnă că
este o carte tristă. Titlul ne duce cu gândul la această indiferenţă, la
nepăsare, poate chiar la înstrăinarea omului modern într-o lume nebună,
agasantă şi frustrantă.
Călătoriile Mariei sunt
ale unei femei fără de noroc, căci ea nu are nici o clipă de fericire, este înverşunată, dar îşi acceptă cu stoicism
destinul, acuză sistemul de sănătate, care pare a nu mai acorda bolnavilor
decât şansa supravieţuirii celui mai puternic, în timp ce pe bătrâni nici nu-i
mai ia în calcul. Ei devin până la urmă o povară inutilă pentru societate: “ăştia mai
bătrâni ne-am trăit traiul, ne-am mâncat mălaiul”
La fel de indignată este Maria când priveşte la televizor faţa
bucălată a unui politician care îşi justifica propria retragere din politică
pentru că ,nu-i aşa, “nu politicienii sunt de vină
, ci intelectualii care stau deoparte”. Politicianul cu pricina nu poate trece cu vederea : “ laşitatea intelectualilor care nu ies în faţă, nu se coalizează,
nu înfruntă”.
Atitudinea eroinei este tranşantă, este
atât de iritată, încât începe o tiradă de întrebări retorice care par a rezuma
gândirea omului sufocat de ipocrizia şi fanfaronada guvernanţilor: “
De ce să iasă măi, limbă de cameleon ce eşti? Doar aşa ca să
fie– spre satisfacţia ta şi a altora ca tine – victimele sigure ale celor care
stau la pândă, ocrotiţi de ...întuneric? Ca să scăpaţi voi, cât mai repede, de
toţi cei ce vi s-ar împotrivi vreodată vouă şi legilor de castă pe care le-aţi
creat în favoarea voastră? Să iasă în faţă, nu-i aşa, doar pentru a deveni
ţinte sigure, ca să vă fie mai lejer să-i vânaţi unul câte unul? Este
aceasta, cu siguranţă, o retorică a întrebărilor zadarnice care mocnesc în
fiecare dintre noi.
Considerăm această secvenţă o chintesenţă a scrierii
Taniei Nicolescu, curajoasă ca atitudine,
neînduplecată în a exprima o opinie fără teama cenzurii. Dăm astfel una dintre
semnificaţiile titlului, deşi s-ar putea să sugereze şi altceva, de pildă, o
neputinţă în a găsi drumul spre lumină.
Citind
cartea Taniei Nicolescu, ai certitudinea că eroinele sunt gata să treacă prin
proba de foc, să-şi croiasă drum printre spini, să înfrunte vaduri de suferinţă
şi amărăciune, trecând cu demnitate mai departe. Dar sub această camuflare a
trăirilor, bănuim un suflet neliniştit, însingurarea omului modern, prins în plasa
nemiloasă a timpului.
Scriitoarea Elena Netcu
Scriitorii Marian Dopcea și Tănase Carașca redactorul șef al revistei ”Seniorii Tulceni”
Simfonie în alb și galben; nuferii...
